Mamaliga buclucasa

O poveste de

Laura Lavric

Drept înainte de Sfintele Paşti, în 2010, am fost invitată la o cântare la fraţii noştri de peste Prut, în Chişinău. Ca tot omul, înainte de aşa sărbătoare mare, nu-mi vedeam capul de treabă cu pregătirile, dar n-am putut refuza invitaţia. Deh, asta e viaţa de artist, frumoasă şi plină de satisfacţii, dar şi cu multe sacrificii.

Ajung, cânt, filmez, înregistrez cât e ziulica de mare. Se lungeşte cam mult treaba peste ce era programat şi mă văd nevoită să amân întoarcerea acasă pentru a doua zi. Chişinăul e la o aruncătură de băţ de Iaşi şi de obicei nu rămân peste noapte în locurile în care am cântări, dar acum eram frântă de oboseală aşa că, decât la hotel, m-am hotărât să înnoptez la nişte prieteni de familie dragi pe care oricum nu-i văzusem de mulţi ani. Zis şi făcut, rămân la ei peste noapte.

Deloc sfioasă din fire, îi cer gazdei ceva de mâncare, uşor şi de post că eram în preajma Paştelui. Ştiţi dumneavoastră vorba aia că „omul nu trăieşte să mănânce, ci mănâncă să trăiască.” Nu mai reţin exact ce bucate ne-a pus pe masă, însă şi acum am în faţa ochilor următoarea imagine. Măi, omule… numai ce răstoarnă gazda o mămăligă mare, galbenă şi frumoasă în mijlocul mesei, de-ţi ploua în gură, nu alta. Eu sunt fată din popor din satul Costişa, am copilărit în judeţul Suceava şi băiatul meu a crescut mare şi sănătos cu mămăligă, dar mămăligă aşa vârtoasă de s-o tai cu cuţitul nu mai văzusem din copilărie din casa părintească. „Precis e mălai de-al vostru moldovenesc”, îi zic eu gazdei, „că pe la noi nu mai iese mămăliga aşa cum era odată. Trebuie neapărat să-mi spui de unde ai mălaiul asta, că vreau şi eu pentru mine. Prea e năzdrăvană mămăliga asta a ta.”

Gazda se uită mirată la mine şi-mi zice: „Cum, Laura, dar ştiam că la tine în casă se face multă mămăligă şi că tu ţii mult la tradiţie şi la mâncarea sănătoasă. Tu ce mălai foloseşti? Ăsta al meu nu e de-al nostru moldovenesc, ci e chiar de-al nostru românesc. E făcut în România, la Huşi, de Enache Morărit.” Şi se duce în bucătărie de-mi aduce o pungă de mălai să mă conving. „Uite, mâine când pleci îţi dau o pungă de la mine să cauţi la fel în magazinele din ţară. Se găseşte cam peste tot şi la voi.”

A doua zi mă pornesc la drum spre casă, nu înainte de a-i aduce aminte gazdei să-mi dea şi mie o pungă de mălai românesc de ăla bun de la Enache din care a făcut mămăliga aceea nemaipomenită seara trecută. Imediat îmi pică fisa şi hotărăsc să mă abat un pic de la drum prin Huşi, judeţul Vaslui, poate am noroc şi găsesc să mă aprovizionez cu câteva baxuri de mălai de la Enache, atât pentru restaurantul meu cât şi pentru acasă.

Eram eu cu gândul la mălai, dar ardeam de nerăbdare să ajung acasă. Pe unde treceam vedeam oamenii cum trebăluiau pe lângă gospodării, unul vopsea gardul, altul grebla prin curte. Toată lumea voioasă. Plutea în aer atmosfera liniştită de dinainte de o sărbătoare mare şi mă gândeam şi eu acum la casa mea, la cozonaci şi ouă roşii. După un drum relaxant, intru in Huşi. Merg un pic şi tresar la un moment dat când observ îmbulzeală şi forfotă mare în faţa unei cladiri. Ceva nu e în regulă zic. Opresc şi eu curioasă, să întreb ce se petrece. Văd o mulţime de oameni mai în vârstă cu cupoane de pensie în mână. Dau geamul jos la maşină şi-l întreb îngrijorată pe un bătrânel: „Ce se petrece? E vreun protest chiar înainte de Paşti?” Bătrânelul surâde şi cu ochii licărind de mulţumire îmi spune: „Da’, de unde protest, doamnă. Nu face nimeni gâlceavă aici. Stăm la rând să primim produse alimentare de la Enache Morărit. În preajma sărbătorilor importante, domnul Enache dă gratuit pensionarilor din Huşi o pungă de făină, o sticlă de ulei, una, alta, de ne mai ajută şi pe noi, că tare greu ne mai ducem zilele cu pensiile noastre.”

Măi, ce om mare, mă gândesc eu. Mai rar mai vezi prin ţara asta patroni care să-şi amintească şi de pensionarii noştri, de oamenii care au clădit ţara asta prin munca lor de-o viaţă.

Îi spun bătrânului că eu de fapt chiar Enache Morărit caut şi el îmi explică amabil şi cu răbdare cum să ajung la sediul lor.

Nimeresc fără probleme şi intru în curtea firmei. Pustiu. Dezamăgită, îmi zic: să vezi că oamenii au liber înainte de Paşti şi am bătut degeaba atata amar de drum până-n Huşi. Era să fac cale-ntoarsă cu mâna goală când, mai într-o margine, zăresc un om care meşterea ceva la o maşinărie cu telefonul lipt la ureche şi preocupat nevoie mare. Mă cobor din maşină cu punga de mălai în mână şi-i dau ziua bună. Omul mă observă, ridică privirea de la preocuparea lui şi-mi răspunde la salut. Eu bucuroasă tare şi mândră nevoie mare de parcă ţineam în mână un trofeu, îi arăt punga de mălai primită de la gazda mea din Chişinău şi-l întreb dacă mă poate ajuta să cumpar şi eu un bax, două, aşa, mai ieftin, la preţ de producător. Sincer, mă cam temeam să nu mă trimită cumva la plimbare cu o nemulţumire tipic românească de om nevoit să muncească înainte de sărbători. Când colo, surpriză!

Omul zâmbeşte şi îmi zice pe un ton părintesc că produsele Enache Morărit sunt oricum ieftine şi că n-am facut mare brânză ca am venit până la ei, puteam să iau din magazin direct şi nu cu mult mai scump, dar să trag totuşi maşina mai aproape că mă serveşte. Eu îi cer un bax de mălai, omul se face că nu mă bagă în seamă şi-mi încarcă rapid în portbagaj două baxuri de mălai şi două de făină, aşa, cât să-mi cocoşeze maşina de să-mi rup suspensiile prin gropile patriei. Mă uit mirată la el, dar nu îndrăznesc să-i reproşez că mi-a pus în plus mult faţă de ce-i cerusem şi dau să-i plătesc. Din nou surpriză! Omul îmi zice „Doamna Lavric, e din partea firmei Enache Morărit, lăsaţi că ne-om înţelege noi altă dată. Când o da Dumnezeu vă chem şi eu la o nuntă, am o fată de măritat.” Plăcut surprinsă că omul m-a recunoscut chiar şi necostumată în straie populare cum apar pe sticla televizorului îi mulţumesc pentru amabilitate, şi-i cer să-mi dea totuşi numărul de telefon al patronului să mă asigur ca e în regulă cu produsele. Eu sunt femeie cinstită şi mă temeam, doamne fereşte, să nu intru în vreun bucluc. Omul îmi dă numărul patronului şi mă asigură încă o dată ca nu e nicio problemă. Bun, mă urc în maşină şi plec voioasă, dar hotărâtă să-l sun pe patron după Paşti şi să-i mulţumesc.

A trecut şi Paştele. S-au topit şi cozonacii făcuţi de mine din făina primită de la Enache. Şi s-au topit repede, aşa mare succes au avut la mine acasă. Sună telefonul. Mă uit şi văd „Enache vă apelează”. Aveam numărul notat în memoria telefonului de la omul din curte. Mă sperii nevoie mare şi zic stai să vezi poznă că mă caută pentru produsele alea date de omul lui înainte de Paşti. Mi le-o fi dat fără ştirea lui? Răspund cu teamă în glas. Chiar Enache, patronul, era la telefon şi-mi zice că vrea neapărat să se întâlnească cu mine, că are ceva important de discutat. Am fost imediat de acord şi mi-am contramandat o filmare numai să mă pot vedea cu el. Mă gândeam la ce era mai rău şi-mi crăpa obrazul de ruşine. Să vezi ce poznă am făcut, mă gândeam eu neîncetat. Am stabilit să ne vedem la mine la restaurant în Iaşi, la Casa Lavric a doua zi.

Intru pe uşa restaurantului cu faţa în pământ şi ospătarul îmi spune că mă aşteaptă un domn Enache şi mă duce la masă la el. Acolo, cea mai mare surpriză: era acelaşi om care m-a servit cu produse în curtea Enache Morărit în Huşi înainte de Paşti. Mi-a venit inima la loc şi zâmbetul în colţul gurii. Am înţeles tot, ba, mai mult, chiar din clipa aceea am început să-l apreciez şi mai mult pe omul ăsta pentru modestia şi stăpânirea de sine de care a dat dovadă atunci în curte.

Întâlnirea asta s-a transformat rapid într-o revedere parcă între doi prieteni prieteni buni şi din ziua aceea aşa am şi rămas. Enache venise la mine cu un scop şi mi-a şi zis în felul următor: „Doamna Laura, în clipa în care v-am văzut la mine în curte cu punga mea de mălai în mână mi-am dat seama că oricât de bune şi sănătoase sunt produsele mele tot le lipseşte ceva. Le lipseşte vigoarea, tinereţea sufletească şi zâmbetul Laurei Lavric. Am eu o fată de măritat şi-o să vă chem la nuntă, dar până una alta aş vrea să vă propun un mariaj între produsele mele şi Laura Lavric.” Măgulită, am acceptat pe loc şi la scurt timp am devenit imaginea produselor de morărit şi panificaţie de la Enache. Şi uite-aşa, de la o mămăligă năzdravană şi buclucaşă am ajuns eu să şi mănânc, dar să şi promovez produsele omului ăsta deosebit. Am acceptat pentru felul lui de-a fi, modest, simplu, deschis şi natural, pentru produsele lui, care cu adevărat sunt bune şi sănătoase, am acceptat pentru păstrarea tradiţiei româneşti la care şi eu şi Enache ţinem foarte mult. Laura Lavric cântă şi dă hrană pentru urechi şi suflet, Enache munceşte câmpul şi dă hrană pentru gură şi suflet.

Hai, sănătate înainte de toate şi să consumaţi cu plăcere produse de la Enache!

 

Comments are closed.

Retete culinare

Viziteaza eBucate.ro pentru retete culinare ca la mama acasa, dar si pentru a particioa la promotii si concursuri.

Cariere la Enache Morarit

Alatura-te echipei Enache Morarit. Depune CV-ul tau la sectiunea "Cariere".

Brichetare biomasa

Enache Morarit este unic importator si distribuitor al utilajelor pentru brichetat masa vegetala BIOMASSER si TOMMASER. Va rugam sa vizitati site-ul nostru dedicat comercializaraii de utilaje.
Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.